Primele zile

Primele zile intotdeauna sunt ciudate, indiferent a cata oara vii. In primele zile e fusul orar (te culci devreme pe la 6-8, te trezesti pe la 3-4 dimineata), dar nu tine mult, vreo 2-3 zile, pe urma e socul cultural (desi dupa cateva veri nu prea il simti), apoi e mancarea, care e oribila (in prima saptamana n-am mancat mai nimic, doar sandwich-uri). Pe langa toate astea, sunt primele zile la job, cautarea disperata dupa un al doilea job, si ca toate sa fie perfecte mai e si multa lume noua pe care incepi incet, incet sa o cunosti. Dar mai e si bucuria ca esti intr-o statiune, ca mergi la plaja, ca privesti rasaritul sau apusul, incetul cu incetul incep party-urile, iesitul in oras. Incepi sa cunosti oameni de diferite nationalitati, cu diferite obiceiuri, limbi si cultura.

Si pentru mine prima saptamana a fost ciudata. Am stat la un motel, dar partea faina era ca motelul era pe boardwalk si ca avea piscina. :D Dupa o saptamana m-am mutat pe celebra casa 126, dar de data asta sus, unde e mai frumos. In camera cu mine stau si 2 poloneze pe langa cele 3 romance. In casa nici nu stiu exact cati suntem, vreo 20, inca nu cunosc pe toata lumea. Jos sunt diferite nationalitati: sarbi, polonezi, turci, bulgari, romani. Cred ca va fi interesant, cum zicea si Calin, trebuie sa schimbi ceva, nu poate ca fiecare vara sa fie identica.

Stiu ca pentru cei noi totul li se pare ciudat, sunt confuzi, nu stiu pe ce lume traiesc. Eu in schimb sunt linistita e ca si cum m-as fi intors “acasa”, pentru mine Ocean City e locul unde ma descopar an de an, unde de fiecare data aflu ca sunt capabila de multe lucruri, care inainte erau imposibile. E placut sentimentul sa mergi pe strada si sa te intalnesti cu oameni pe care i-ai cunoscut intr-o alta vara, dar care la fel ca si tine au acelasi sentiment cand vine vorba de Ocean City.

Inca un lucru ciudat pentru mine e sa ma intorc din nou la munca asta de jos, cand am lucrat pentru o vreme la birou, dar eu o iau ca si o vacanta, ca si pe o ultima vacanta de studentie, de nebunii, de distractie. Chiar mi-am propus ca anul asta pe langa munca, vreau sa fac diferite activitati care sa-mi ramana amintiri, deviza mea e: banii pe care ii faci trec repede, dar amintirile si pozele raman pentru totdeauna. 

Apus in Nordside Park, 126th Coastal Hwy

Cum e sa zbori peste ocean...

Sunt in aeroport in Budapesta. Astept. Aeroportul inseamna o asteptare continua, dar stii ca merita asteptarea. Fiecare din jurul meu are o destinatie finala, ceva care il asteapta la finalul acestei lungi asteptari. Tot timpul pe aeroport intalnesti oameni, care ca si tine calatoresc, si pentru ca timpul sa treaca mai repede incepi sa le descoperi povestea. Cei pe care i-am cunoscut eu, sunt proaspt casatoriti si merg in luna de miere, sunt atat de fericiti, incat imi transmit si mie din fericirea lor, si ma fac sa visez, ca intr-o zi cand si eu voi avea o cariera in spate, si ma voi casatori, voi merge in Republica Dominicana sa ma relaxez.

Am intalnit si studenti care merg cu Work&Travel (imposibil sa nu intalnesti), ei in schimb par asa de pierduti, stiu ca se duc intr-o lume necunoscuta, si nu stiu ce ii asteapta acolo, e de bine in orice caz.

Eu stau si citesc, ma cufund in alte lume, departe de stat la coada pentru check—in, pentru control, sau cautand porti intr-un labirint, numit aeroport.

Asteptarea s-a dovedit mai lunga decat trebuia, avionul avand intarziere de mai bine de o ora, iar pasagerii erau iritati pentru ca vor pierde legaturile. Din calmul asteptarii de la Budapesta, am trecut in agitatia de la Paris, unde toata lumea alerga ca sa-si prinda legatura. Asa de mare mi se pare Charle de Gaulle, cred ca am ers 2 km pe jos pana mi-am gasit poarta. Spre deosebire de alte aeroporturi la fel de mari nu au trenulete ca sa te duca de la un terminal la altul.

Zborul a fost super tare, am avut loc la geam si am privit norii si Europa de sus, nu credeam vreodata ca Turnul Eifel se vede asa frumos de la inaltime, si mai ales ca noi suntem atat de mici intr-o lume atat de mare.

Acuma stau si savurez o Cola cu 4 euro, pentru ca pe avion s-au zgarcit, ne-au dat doar o cola mica si 3 biscuti J), si astept avionul care ma va duce pe pamant american, in Washington DC. Long way till there. J Aeroportul din Paris e destul de organizat, in salile de asteptare nu ai cum sa te plictisesti: ai calculatoare, locuri de relaxare cu lumini, un fel de paturi, multe cafenele cu specific frantuzesc si bineinteles dutty free-uri, iar pe jos este un covor rosu indiferent de terminaul sau poarta la care esti.

Pe avionul spre Washington am primit mancare frantuzeasca din belsug, am baut chiar si un pahar de sampanie ca sa sarbatoresc, impreuna cu batraneii francezi de langa mine, aceasta calatorie. Francezii si americanii cred ca sunt cele mai patrioate natiuni, fiecare o tine pe a lui, pe avion vorbind mai mult franceza chiar daca zborul era spre SUA si in avion erau o gramada de americani. Activitatile care se pot face in avion sunt numeroase, pe langa mancat si baut, fiecare pasager are un ecran pe care se poate uita la filme, juca sau asculta muzica, poate dormi, se dau perne si paturi, sau conversa cu vecinii. :D

Avioanele astea care zboara transatlantic sunt uriase, zburand cu aproape 800 km/ora, la o inaltime mai mare de 10000 de metri, temperatura aerului fiind de -40 de grade. Pentru mai multa siguranta zboara cat mai aproape de tarm, adica pe langa Groelanda si Canada, de aici si frigul. In avion in schimb nu e chiar asa frig, dar ai nevoie de patura respectiva.

In Washinghton e total diferit aeroportul. Nu are caldura francezilor. Iar toate controalele prin care trebuie sa treci, te pot speria, mai ales daca vii pentru prima data.

Important e ca dupa 30 de ore dupa ce am pornit din Cluj, am ajuns cu bine in Ocean City, si chiar daca vremea nu e prea frumoasa, macar e aer de vacanta. J

Si timpul nu mai are rabdare...

15 iunie 2013, probabil trecut de 00:00, in Cehu Silvaniei, Salaj, intr-un club care ca tematica New York-ul, in jur plin de cunoscuti care si-au gasit fericirea intr-un loc, unde eu mi-am pierdut-o cu mult timp in urma, si am plecat sa o caut pe alte meleaguri. In toata aceasta monotonie, se aude in fundal, Alicia Keys-Empire State of Mind, si atunci e acel moment cand timpul se opreste in loc si un milion de ganduri imi trec prin minte. 

Mai sunt doua zile pana plec, si parca inca nu mi-a trecut acea indoiala pe care o am de mult timp, dar piesa m-a facut sa reflectez la sensul vietii mele. Acu doi ani am avut in minte un vis, mi-am plasat un obiectiv: in vara lui 2013 ma intorc in Ocean City. Pe parcus au fost atatea obstacole care au incercat sa ma indeparteze de la visul meu: job, prieteni, iubire, stabilitate a vietii. E ciudat cum prietenii mei care lucreaza in corporatii au o privire aparte cand le zic ca plec in SUA, o privire prin care se vad ei insasi acolo, si eu in schimb ma uit la ei, si ma vad eu in locul lor. Dar pe urma imi zic, am nici 23 de ani, am toata viata inainte sa lucrez intr-o corporatie, sa-mi fac o familie, un rost, dar, doar o sansa sa vad Grand Canyon si Las Vegas, si sa traiesc inca 3-4 luni de fericire, fara griji, fara stres doar eu, oceanul si dolarii. Stiu ca pentru voi e ciudat tot ce am scris eu aici, dar de cateva luni traiesc in dilema asta. In acest moment, cand pe fundal merge piesa, parca totul are sens, si inima imi spune: “stii ca, in adancul tau este un motiv pentru care ai ales sa pleci din nou”, si acel motiv din adancuri m-a adus aici.

Trecand peste toate aceste cugetari, sunt in plina pregatire. Am terminat cu maratonul examenelor, am inceput sa-mi fac bagajele, si sa-mi pun visele cu mine, unul cate unul. Mi-am luat “la revedere” de la persoanele importante din viata mea (aproape toate), e ciudat cum, an de an aceste persoane se inmultesc, si sentimentele mele pentru ele, sunt din ce in mai puternice.

Nu stiu daca am emotii, poate doar ma gandesc ca e lung drumul, dar faptul ca peste cateva zile voi sta la plaja, ma face sa-mi treaca toate emotiile. Voi tine legatura cu toata lumea, voi fi foarte conectata, nu-mi place sa ma izolez social, nici macar pentru cateva luni. Asa ca, va rog sa-mi scrie-ti pe telefon, pe Facebook, pe mail, voi raspunde cat de promt voi putea. Sper ca drumul sa fie ok, dar citind “Fifty Shades” stiu ca va trece mult mai usor. J Sper sa nu fie greva pe aeroport, vreme urata sau sa pierd ceva legatura…dar, ma descurc eu.

De ce?

Friends: Lavi, de ce mergi din nou in SUA, ai fost de doua ori pana acum, nu ti-e de ajuns?

Me: De ce? Pentru ca POT. :D