I love TIFF

Aseara am fost la TIFF in Piata Unirii...super tare atmosfera, in aer liber, vreme buna, si muuuulti cinefili. Ca la un festival care se respecta. Bineinteles ca am fost printre cei care au stat in picioare si am privit filmul pe gratis, dar asta era farmecul. Cred ca ma duc si in zilele urmatoare...e prea tare ca sa ratez.

PS: Nu ma mai satur de spotu asta:D

Poveste de mai

Azi ascult asta...doar azi...:)


Vezi mai multe video din Muzica

Get up...

Ce faci atunci cand ai senzatia ca nu mai poti? Cand toate sperantele ti s-au dus? Cand simti ca esti singur si neajutorat? Cand ai primit cea mai rea veste posibila? Cand pur si simplu cade cerul pe tine? O dai pe depresie, plangi, urli, dai vina pe toata lumea numai pe tine nu...sau stai...numeri pana la 10 si te aduni, privesti partea plina a paharului? Eu in mod normal ar trebui sa va recomand varianta a doua, eu sunt cea optimista, cu gandirea pozitiva, cu citatele din carti despre cat de frumoasa este viata si ca trebuie traita la intensitate maxima. Dar, toti avem dreptul la momente in care sa plangem, sa fim tristi, sa stam acolo jos si sa nu vrem sa ne ridicam, sa ne indoim de capacitatile noastre, sa fim umani. Asa simtim ca traim, si putem aprecia momentele cu adevarat frumoase. Si totusi cand esti trist, si deprimat este cineva care cu zambetul lui, cu o vorba buna de a lui, cu simpla prezenta te face sa treci in extrema cealalta. Cand toti ceilalti nu-ti mai dau nicio speranta...exista una singura care are incredere in tine, care te face sa te simti mandru de tine...si care te face sa iti doresti sa continui. Nu pentru ca ar avea un interes, ci pentru ca asa simte el, si pentru el e o fericire. Acea persoana poate sa fie cineva drag, sau poate sa fie pur si simplu un strain, un strain pe care nu-l vei uita usor...
Si...DA poti sa continui MULT timp dupa ce ai zis ca nu mai poti.

Eu...

Ultimul episod pe care l-am vazut din Grey's Anatomy mi-a dat de gandit. Invatatura de la sfarsit era ceva in genu ca fiecare om cauta fericirea, dar nu-si da seama ca el de fapt a trait fericirea, dar si-a dat seama doar cand a trecut.
Cand vin acasa tot timpul am starea asta...ce bine era atunci...si acum e bine, probabil peste cativa ani voi zice ce bine era in anul I. Dar totusi acasa e acasa...Aici sunt sunt cei pe care ii cunosc de o viata, cei cu care am trait atatea experiente, dar parca nu mai e la fel. Nici ei nici orasul...ceva lipseste, parca nu mai apartin de aici...tot timpul e gandul ca trebuie sa plec. Atatea amintiri parca ma obosesc, regrete ca nu am facut anumite chestii si mandria ca am facut multe altele, ca mi-am facut prieteni adevarati, ca am trait experiente de care sunt mandra. In Cluj e altfel, prietenii de aici nu sunt la fel in Cluj...se schimba...iar cei din Cluj...ei parca fac parte din alta lume...din noua mea lume.
Si totusi pentru 3 luni am ales sa nu fiu nici acasa, nici in Cluj...sa fiu departe de toti, sa fiu doar eu si oceanul. Pentru mine e o provocare pe care o astept de mult timp, pentru altii e o nebunie, dar eu va trebui sa rezist. Sa rezist presiunii de a-mi da toate examenele intr-o saptamana (si sa si iau note bune pe deasupra), sa rezist oamenilor si locurilor de acolo, si dorului de casa si de cei dragi. De ce fac asta singura? Pentru ca de-alungul vietii singurul tau tovaras esti tu insuti...toti te abandoneaza la un moment dat din diferite motive. Madalina zice "E greu sa fii Lavy", eu ii raspund increzatoare: "E greu, dar nu imposibil". Am trecut eu si prin experiente mai grele, care m-au marcat si maturizat totodata. Oricum parca mi-e prea dor de anii de liceu...