Eu...

Ultimul episod pe care l-am vazut din Grey's Anatomy mi-a dat de gandit. Invatatura de la sfarsit era ceva in genu ca fiecare om cauta fericirea, dar nu-si da seama ca el de fapt a trait fericirea, dar si-a dat seama doar cand a trecut.
Cand vin acasa tot timpul am starea asta...ce bine era atunci...si acum e bine, probabil peste cativa ani voi zice ce bine era in anul I. Dar totusi acasa e acasa...Aici sunt sunt cei pe care ii cunosc de o viata, cei cu care am trait atatea experiente, dar parca nu mai e la fel. Nici ei nici orasul...ceva lipseste, parca nu mai apartin de aici...tot timpul e gandul ca trebuie sa plec. Atatea amintiri parca ma obosesc, regrete ca nu am facut anumite chestii si mandria ca am facut multe altele, ca mi-am facut prieteni adevarati, ca am trait experiente de care sunt mandra. In Cluj e altfel, prietenii de aici nu sunt la fel in Cluj...se schimba...iar cei din Cluj...ei parca fac parte din alta lume...din noua mea lume.
Si totusi pentru 3 luni am ales sa nu fiu nici acasa, nici in Cluj...sa fiu departe de toti, sa fiu doar eu si oceanul. Pentru mine e o provocare pe care o astept de mult timp, pentru altii e o nebunie, dar eu va trebui sa rezist. Sa rezist presiunii de a-mi da toate examenele intr-o saptamana (si sa si iau note bune pe deasupra), sa rezist oamenilor si locurilor de acolo, si dorului de casa si de cei dragi. De ce fac asta singura? Pentru ca de-alungul vietii singurul tau tovaras esti tu insuti...toti te abandoneaza la un moment dat din diferite motive. Madalina zice "E greu sa fii Lavy", eu ii raspund increzatoare: "E greu, dar nu imposibil". Am trecut eu si prin experiente mai grele, care m-au marcat si maturizat totodata. Oricum parca mi-e prea dor de anii de liceu...